Peste 30.000 de nefericiţi ai sorţii au cerut azil, în ultimul an, pe insula Lampedusa, cel mai sudic teritoriu al Italiei, cu o suprafaţǎ de 20 de kilometri pǎtraţi şi o populaţie de 4.500 de locuitori, care îşi duc traiul din agriculturǎ, pescuit şi turism.

Aproape de opt ori mai mulţi decât localnicii au fost cei care s-au aventurat, anul acesta, în cǎutarea unei vieţi mai bune, venind din sudul şi estul Mediteranei, cǎtre aceastǎ „piatrǎ” azvârlitǎ de zei în mijlocul mǎrii. Uneori, aceastǎ cǎutare s-a sfârşit… în braţele morţii. Aşa cum s-a întâmplat la începutul acestei luni, pe 3 octombrie, când 366 de eritreeni (abisinieni – n.n.) şi-au pierdut viaţa la numai câteva sute de metri în largul „insulei sufletelor pierdute”. Opt zile mai târziu, 50 de sirieni au avut aceeaşi soartǎ, când vasul precar care îi transporta s-a scufundat înainte de a ajunge la destinaţie.

La câteva sǎptǎmâni dupǎ dubla tragedie, ţǎrmul e încǎ plin cu peturi goale (sticlele cu apǎ cu care au fost întâmpinaţi supravieţuitorii) şi cu mǎnuşi chirurgicale, scoase în grabǎ de pe mâini de doctorii şi infirmierii veniţi sǎ-i ajute pe cei ajunşi la ţǎrm. „Europa se uitǎ la tot ce se întâmplǎ aici, dar nu face nimic. Viaţa nu are nici un sens atunci când mor atât de mulţi oameni”, îşi strigǎ localnicii nemulţumirea şi tristeţea, ei, singurii dintre… europeni care au învǎţat sǎ trǎiascǎ alǎturi de solicitanţii de azil veniţi de pe „continentul negru” şi care, nici ei nu mai ştiu cum, reuşesc sǎ ţinǎ sub control aceastǎ situaţie. Îi întâmpinǎ pe emigranţi cu haine curate, jucǎrii pentru copii, hranǎ şi un pat… pentru 72 de ore. Excepţie au fǎcut, în ultimii 15 ani, supravieţuitorii zecilor de tragedii asemǎnǎtoare celei din luna octombrie a acestui an. Pentru ei s-a cǎutat un rǎgaz mai lung, de odihnǎ, pe Lampedusa. Eritreenii care au reuşit sǎ ajungǎ pe ţǎrmul speranţei lor au început sǎ plece abia în aceste zile cǎtre urmǎtorul punct al odiseei lor europene.

Dacǎ în tabǎra pregǎtitǎ pentru emigranţi e loc pentru 300 de persoane, de multe ori se ajunge sǎ fie gǎzduiţi acolo chiar şi 900 de solicitanţi de azil, caz în care resursele alocate pentru azilanţi se epuizeazǎ rapid, înainte de încheierea celor 72 de ore dupǎ care, teroretic, ar trebui sǎ fie transferaţi pe continent. Vǎzutǎ de pe strada principalǎ, activitatea din lagǎrul emigranţilor e… normalǎ. Dar dincolo de garduri universul este frânt de temeri şi speranţe. Chiar dacǎ Papa Francisc, însuşi, ea vizitat pe azilanţii de pe insulǎ, în… papa-boat-ul escortat de bǎrcile pescarilor.

Astǎzi, puţina prosperitate a Lampedusei este în pericol, datoritǎ cererilor de azil care s-au înmulţit. De la începutul anilor 2000, de când insula (care, împreunǎ cu „suratele” ei mai mici, Linosa şi Lampione, aparţine administrativ de Sicilia) a devenit primul punct european de tranzit al emigranţilor din Africa, dar şi al celor din multe ţǎri din Orientul Mijlociu ori chiar din Africa, interesul turiştilor pentru acest loc pitoresc e în scǎdere.

Insula pe care s-a nǎscut Giuseppe Tomasi di Lampedusa, autorul celebrului roman „Ghepardul”, este astǎzi un punct negru pe harta Europei. Cei care auajuns pe „insula sufletelor pierdute” au scǎpat de un loc în care viaţa le era cǎlcatǎ în picioare. Dar drumul din ţara lor cǎtre insula-fǎgǎduinţei este presǎrat de capcane la tot pasul şi în fiecare minut!